Suntem adesea judecaţi pentru virtuţile noastre.
Pentru mine nimic nu e mai de preţ şi mai rar ca cinstea.
Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim.
Biserica a pus dintotdeauna accentul pe eradicare (a senzualităţii, a mândriei, a setei de putere, setei de câştig, setei de răzbunare), dar a ataca pasiunile la rădăcină înseamnă a ataca viaţa la rădăcină: practica bisericii e ostilă vieţii. Acelaşi mijloc: castrare, eradicare, e ales instinctiv în lupta cu o poftă de către cei prea lipsiţi de voinţă, prea degeneraţi pentru a-şi putea impune o măsură în aceasta, de acele naturi având nevoie de o trappe, metaforic vorbind (şi nemetaforic), de o irevocabilă declaraţie oarecare de duşmănie, de o prăpastie între ei şi pasiune. Mijloacele radicale le sunt indispensabile doar degeneraţilor; slăbiciunea voinţei, mai precis incapacitatea de a nu reacţiona la un stimul, nu e ea însăşi decât o altă formă de degenerare.
În fiecare om autentic e ascuns un copil... acest copil în om este creatorul nemuritor dintr-însul.
Cei buni se pleacă, se dau, inimile lor repetă şi mintea lor se supune; dar acela ce se supune nu se pricepe nici pe sine.
A ameliora stilul înseamnă a ameliora ideea, şi nimic altceva.
Dar acela s-a descoperit pe sine însuşi, care spune acesta este "binele" meu şi "răul" meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu